Începutul Noului An a adus o veste tristă pentru întreaga comunitate culturală timișoreană și nu doar.
A plecat dintre noi, în data de 3 ianuarie, doamna conferenţiar universitar doctor Rodica Bărbat.
În anunțul/necrologul publicat de Fac. de Litere, Istorie, Filosofie şi Teologie a Universității de Vest, se subliniază, printre multe alte merite: ,,…A inspirat studenții să-și găsească vocea critică. A deschis ușile amfiteatrelor și sălilor de seminar spre scriitorii timișoreni optzeciști, mediind interacțiunea directă a studenților cu literatura și scriitorii în forme care nu erau obișnuite până atunci. (….) A îndrumat studenții și prin rubrici în ,,Forum studențesc” și a colaborat cu revista Orizont.”
În deceniile opt și nouă ale secolului trecut, doamna conf. Rodica Bărbat și-a asumat, cu o deosebită pasiune și vocație profesională, într-o rodnică și frumoasă colaborare cu prozatorul Viorel Marineasa (ca metodist al C.C.S.T.), calitatea de îndrumător literar al Cenaclului ,,Pavel Dan”.
Dumnezeu s-o odihnească în pace!
,,Sunt un practicant virtuos al amânărilor!”
Rodica Bărbat
Eugen Bunaru: Doamna profesoară Rodica Bărbat, în anii’80 – ani sumbri pentru cultura română – dumneavoastră aţi îndrumat cu pasiune, competenţă şi curaj Cenaclul, ,,Pavel Dan’’ al Casei de Cultură a Studenţilor din Timişoara. Ştiu că sufleteşte aţi rămas ataşată de această oază a tinereţii creatoare. V-aş ruga să vă amintiţi ce satisfacţii, eventual ce deziluzii, v-a adus această activitate?
Rodica Bărbat: Aveţi dreptate când spuneţi că Cenaclul ,,Pavel Dan’’ era şi este o oază a tinereţii creatoare, fiindcă – aşa cum am mai spus-o şi altădată – într-un timp istoric ostil, dezarticulat, dizarmonic şi, deci, dramatic, întâlnirile de duminică dimineaţa, la ,,Pavel Dan”, îmi ofereau şansa de a trăi o stare privilegiată, aceea de comunicare cu ceilalţi. Şi mai era ceva, oarecum special. Era bucuria pură de a constata modul în care poezia avea puterea de a ne transfigura sufletul şi chipul. Eram buni, frumoşi, generoşi. Credeam în forţa visărilor noastre, a cuvintelor rostite sau scrise, ne solidarizam întru Idee, acceptam jocul pur al vieţii spiritului.
Cât despre deziluzii, ele sunt, mai degrabă, nişte tristeţi, pricinuite de unele – cum să le numesc? – despărţiri, care, dacă stau să mă gândesc bine, ,,la rece’’ – cum se spune – trebuia, fatal, să se întâmple. Ce repede uităm unii de alţii, deşi, ştiu bine, e atât de uşor să ne facem mici bucurii. Oricum, conversaţia noastră de acum a trimis la plimbare tristeţea.
E.B. V-am auzit, cu diverse prilejuri (lansări de carte, întâlniri de cenaclu), vorbind despre poeţi şi poezie. De fiecare dată, m-am simţit sedus de fineţea, de profunzimea şi de patosul interpretărilor dumneavoastră, de unghiurile de vedere, deseori inedite, pe care le propuneaţi. Am citit şi unele cronici, bunăoară despre poezia lui Ion Monoran, la fel de incitante… Şi, totuşi, v-aş întreba: de ce vă ,,automarginalizaţi”? Mai exact: pe când o carte despre poezie, despre poeţi, despre poeţii timişoreni, despre cărţile lor?
R.B. Mi-e greu să vă răspund la această întrebare. Nu ştiu dacă e vorba de o automarginalizare. Vedeţi, în ultimii ani – iată, a trecut deja mai mult de un deceniu – s-au întâmplat atâtea în (cu) noi şi în afara noastră. Fac parte din rândul acelor oameni care cred că sunt mai importante părerile celuilalt. Sigur, e aici un soi de modestie – s-o numesc aşa – care nu se mai ,,poartă’’. Pentru mine întotdeauna era mai importantă comunicarea ,,faţă în faţă’’ – ca să zic aşa – şi care, iată, se dovedeşte a fi atât de păguboasă.
Cartea despre poezie şi despre poeţi a devenit, în cele din urmă, un proiect amânat. Şi, ca să glumesc niţel (doar pe jumătate), sunt un practicant virtuos al amânărilor.
E.B. Iubind atât de mult poezia – nu veţi putea nega, ştiu că o iubiţi – nu aţi simţit niciodată riscul de-a fi prea implicată, prea ,,caldă’’ în analiză, în apreciere?
R.B. Chiar mă mândresc cu asta! Lăsând la o parte gluma, vreau să vă spun că eu nu cred în analiza perfect neutră, ,,obiectivă’’ să zicem – a unui poem. Întotdeauna în lectura (analiza) noastră transpar zone, uneori necunoscute, ale sufletului nostru, ,,actualizate’’ în actul lecturii. Cum vă explicaţi altfel faptul că ne simţim mai aproape de anumiţi autori, că intrăm în consonanţă, trăind sentimentul de reciprocitate, cu anumite texte literare, că putem recunoaşte în chip misterios atâtea şi atâtea dintre configuraţiile propriului destin în şi prin (în)semnele oferite generos de cele mai valoroase conştiinţe artistice ale lumii?
E.B. Apropos, de ce iubiţi poezia? Scrieţi – în secret – poezie?
R.B. Fiindcă poezia e cea mai expresivă formă de cunoaştere. Şi de autocunoaştere. Nichita Stănescu formula pe bună dreptate că ,,poetul are cea mai redusă viaţă personală cu putinţă’’. Ne împărtăşim, deci, din substanţa poeziei. Ea e, într-un fel, o promisiune continuă, o iniţiere solară în lumea cristalină a binelui şi a frumosului. Poezia ne oferă gratuit nivelul verbalizat care duce la înţelegerea şi – până la un punct – decodificarea lumii în care trăim.
E.B. Aţi fost printre puţinele persoane, privilegiate, zic eu, care au avut şansa de-a se afla în apropierea spirituală a domnului Eduard Pamfil, savantul dar şi artistul, poetul. V-aş ruga să-l evocaţi prin ceea ce vi s-a părut a caracteriza mai pregnant personalitatea lui Eduard Pamfil, omul de cultură de tip renascentist.
R.B. Fără îndoială că a fost un privilegiu să mă aflu o perioadă de timp în preajma profesorului Eduard Pamfil, o personalitate radiantă, uluitoare prin calitatea şi extraordinara mobilitate a spiritului, prin felul unic, irepetabil de formulare expresivă în şi prin cuvânt a gândului şi, mai ales, prin imensa capacitate de înţelegere şi dăruire. Gânditorul triontic era, în toate formele lui de manifestare, un estet al vieţii spiritului şi sentimentului. De la Eduard Pamfil am învăţat că există şansa unei concomitenţe în ceea ce priveşte vârstele sufletului, că anxietatea e o minuscunoaştere, că singura posibilitate să-(ţi) prelungeşti viaţa este s-o lărgeşti, să-i dai orizont, că imaginarul e o admirabilă întâmplare a sufletului, că, în fapt, poezia comunică prin metaforă o lume a esenţelor, că într-un fel sau altul, suntem co-părtaşi în experienţa de a fi sau a rămâne singuri, că tristeţea poate fi un model existenţial şi, mai presus de toate, că omul e o fiinţă profund comunicantă. Mărturisesc că mi-e dor de o dimineaţă cu Eduard Pamfil.
E.B. Credeţi că poezia are şi o dimensiune mai concretă, în sensul în care ar putea influenţa, ar putea determina o schimbare a omului, a societăţii, fireşte în mai bine?
R.B. Dacă am înţeles bine întrebarea, poezia nu oferă neapărat şi cu necesitate o transfigurare individuală a receptorului prin trecerea lui într-un alt registru existenţial mai bun. Dar, din când în când, ea ne dăruieşte ,, adevărul cu faţa frumoasă’’, care ne oferă şansa de a trăi o revelaţie. Depinde de noi înspre ce direcţionăm această şansă.
E.B. Ştiu că la Facultatea de Litere de la Universitatea din Timişoara ,,ţineţi’’ un curs al cărui obiect de studiu include scriitori timişoreni optzecişti, în speţă poeţi. Ce anume v-a determinat să aveţi această opţiune şi cum se desfăşoară un astfel de seminar, ce structură are, ce propuneţi studenţilor, ce audienţă are el?
R.B. Am gândit şi am propus studenţilor acest curs cu convingerea, mai întâi, că literatura nu poate fi concepută ca un muzeu în care autorii sunt asemenea unor figuri de ceară, imobili şi definitiv clasaţi.
Tinerii trebuie să intre cât mai curând într-un raport ,,profitabil’’, sub toate aspectele, cu textul poetic. Or, în generaţia timişoreană ‘80-istă se află destui scriitori care sunt personalităţi cunoscute în spaţiul literar românesc. E şi un fel nou de a cultiva relaţia dintre Provincie şi Centru.
Tinerii trebuie să-i cunoască pe scriitorii cu care sunt contemporani. Am invitat la seminar scriitorii şi pot să vă spun că, în general, seminariile sunt cu adevărat mai vii, se creează un spaţiu de empatie şi o nesperată solidaritate între generaţii în apărarea nevoii de poezie. Şi asta e bine. Se mai întâmplă să nu mai ştii exact cine dă şi cine primeşte. Şi asta e chiar foarte bine.
E.B. Care este relaţia dumneavoastră (în sensul colaborării) cu presa culturală din Timişoara? Vă întreb pentru că – iată, mă repet – mi-aş fi dorit să citesc cronici, articole semnate de Dumneavoastră. De ce nu se întâmplă lucrul acesta bunăoară în paginile revistei ,,Orizont’’, unde, după câte ştiu, nu lipseşte pagina de cronică literară?
R.B. Vă mulţumesc pentru partea nerostită din întrebarea dumneavoastră, dar vina e în întregime a mea. M-am lăsat ,,acaparată’’ în exclusivitate de alte lucruri, care, sigur, ţin de profesia mea şi am pierdut din vedere faptul că rişti destul de mult atunci când renunţi să fii o prezenţă (fie şi sporadică) în paginile unei reviste de specialitate, a unei reviste culturale etc.
E.B. Întruchipaţi (cel puţin aşa vă văd eu) expresia seninătăţii, a deschiderii generoase spre celălalt. Până la urmă spre viaţă, spre lume, spre tineri, îndeosebi. Cum reuşiţi, care este ,,filosofia’’ vieţii pe care o profesaţi?
R.B. Cuvintele acestea mă emoţionează. Sper să aveţi dreptae, dar nu cred că e vorba de o filosofie. Pur şi simplu, eu cred cu adevărat că singurul lucru care dă sens afectivităţii şi solidarităţii umane se află înscris în ceea ce numim, îndeobşte, comunicare. Nu pot trăi fără această întâlnire continuă cu ceilalţi. Nu regret nici o clipă timpul pe care l-am dăruit altora. Libertatea interioară poate fi recunoscută (şi – dacă vreţi – măsurată) şi după dimensiunea ei ofertantă. Şi asta mă protejează. După cum vedeţi, căştigul e de partea mea.
E.B. Recent, la o seară de poezie de la sediul revistei ,,Orizont’’, aţi afirmat ferm că nu împărtăşiţi părerea acelor voci sceptice care proclamă cu… patos că zilele poeziei sunt numărate, că viitorul tehnicist nu va mai lăsa spaţiu liber poeziei, literaturii. Cu ce argumente pledaţi în apărarea lor, a poeziei, a viitorului acesteia?
R.B. Ca şi credinţa, nevoia de poezie se află în noi. Aşa că zilele ei nu pot fi numărate. Poezia e în legătură cu Dumnezeu. Ea ne arată că nu murim de tot, că moartea nu e deplină şi nici definitivă.
Interviu publicat în revista Orizont nr.2, 20 februarie 2002, pag.18, republicat în volumul
Exerciţii de Apropiere Interviuri, dialoguri, Editura Universităţii de Vest, colecţia Agora, pag. 140-144
Un Cristian:-Aș lua-o puțin cu începuturile literare. Cum ai descoperit Cenaclul „Pavel Dan“, unde ai și activat o bună perioadă, și cît a contat în traseul literar o astfel de asociere/responsabilizare?
Moni Stănilă : – Orice cenaclu e esențial în arderea etapelor, înveți mult mai repede, te adaptezi. Aflasem de Cenaclul „Pavel Dan“ în facultate, cînd profesoara noastră, Rodica Bărbat, l-a invitat la noi pe Eugen Bunaru, însă abia cinci ani mai tîrziu am început să frecventez cenaclul, mai mult la încurajarea lui Teo Geția. M-a ajutat enorm experiența de acolo… (fragment dintr-un interviu în Observator Cultural, 12.05. 2023)
Amintiri paveldaniste cu doamna Rodica Bărbat.
oct. 2017 – Aniversare Cenaclul Pavel Dan la 60 (-1) ani… Evocări, amintiri, nostalgii…
Doamna Rodica Bărbat, despre poezie…
MONTAJ: E.B.
