(cronică minimalistă/ușor surrealistă)
Sâmbătă, 9 august, Timișoara. Căldură mare, mon cher. Scârț și o masă rotundă cu 4 paveldaniști. Răzvan Stoicovici, sosit tocmai din București, Ana Pușcașu, cu verva-i particulară, exotică, tocmai de la Universitatea din Cracovia. Izabela Radosevici, mereu zâmbitoare, doar de la lucru, Cristi Căliman, din liniștea și pacea noului apartament. În jumătate de oră, începem. Marius Dimcea sfâșie pânza pe care e imprimată intrarea locului lejer. În dreapta, e tatăl său, mândru, firește…Banatu-i fruncea. În stânga, Vali Botezatu calcă fâșiile spulberate de Marius. Se vorbește despre acomodare, slujbe, chestii omenești… Apoi poezie. Schimbăm masa lungă din grădină cu alta, înăuntru, cu picioare metalice verzi. Apare o cafea micuță pentru mine. Din umbră răsare Octavian Hrițcu, îi asigur o bere. Dan Spătariu e sculptat din pământ alb. Sub ochii tuturor. Laura Loga e la capătul pașnic al mesei, Alexandru Vaștag cade din cer. Știe el ce știe. Sub numele marelui campion. Ionuț Manea intră normal, Eugen Bunaru se formează treptat din praful lăsat în urma lui. Întorc capul și prietenul lui Ionuț țâșnește din el. Ora 6, (18,oo, dacă vreți). Începem. Ne încrucișăm lámele (poetice…) și lăsăm evenimentul să curgă.
Camera e un amalgam versatil. Împrejmuită de rafturi cu cărți, tablouri suprarealiste, fețe pe pereți, pe jos, pe sus, în sicriul rezemat, în dreapta scaunul confortabil și ridat de arcuri în care am aterizat. În colț, din spatele tobelor, privesc cum fiecare se așază unde apucă.
Ionuț trage poze la fiecare artefact, față de marmură, de carne cu piele, păr și însușire paveldanistă. Se oferă, asortate cu pupături, diplome (de merit) și buchete de flori. Fără miros. Au beneficiat: Ana Pușcașu și Izabela Radosevici. 10 minute față în față cu filmulețe din Belle Époque a cenaclului. Traversează ecranul laptopu-lui siluete (încă) recognoscibile: Ana, Roxana, Marinel, eugen, Silviu G., Alex H., Denisa Șt.. ș.a. ș.a.
Brusc, din nou, în prezentul acut, lejer. Eugen Bunaru, la biroul din mijloc, o aruncă pe Ana în față. Să înceapă lecturile, decretează cu o voce între maximum și minimum. Ana împrăștie cuvintele culese din hăurile Văii Jiului, noi absorbim. Iza a uitat să facă bilețele dadaiste, nu-i problemă, improvizează ceva, merge undeva, vorbește cu cineva, foia se rupe, pixul apare. Numele noastre se aștern și primul bilet anunță: Cristi Căliman! Alexandru Zaharia își face loc, stăpân pe situație, între scaune. Vocile se termină. Poezia mai rămâne… Poezia locului… Probabil pentru data viitoare. La lansarea cărții Anei. Până atunci, verdictul ei: toți paveldaniștii au fost la înălțime! Pot concura onorabil la orice Fest de Poezie din țară! Ieșim la o țigară. (Rimă involuntară).
Din nou în curte. Din nou, masa de grădină. Sucuri noi, bere nouă, ora 8. 20, dacă vreți… Bogdan Floricel se teleportează din centru. De la Cărturești (job). Încheie în forță lecturile încrucișate. Ne așezăm în spate. Privim cum se joacă șah. Vorbește și pleacă unul câte unul: Ionuț cu prietenul enigmatic și cu mașina, Eugen Bunaru cu ghiozdanul parcă mai ușurat (de cărțile donate). Alții punem la cale de o prelungire la Joy Pub, la Compexul Studențesc. Oricum, e deja suportabil. O boare de august. De seară.
A consemnat VLAD CIURESCU (și pe ici, pe colo, infime finisări, adăugiri: e.b.)
Montaj:E.B.
Foto: Ionuț Manea, Dan Spătariu și E.B.
Ionuț Manea
Piatra magică
a.
mi-am făcut un review pe platforma interioară
și mi-am dat un minus unu
cum a primit Tudor
a zis ceva împotriva cărților cu pietricele
cărților de pe plajă
și cartea are nevoie de afecțiune/ abonament/ vacanță/ loțiune cu factor de protecție solară
are și ea nevoile ei
am văzut o carte dezbrăcată pe plajă, doar în slip
celelalte o bârfeau cu toate că nisipul intra printre pagini
și cărțile de la Poli au balast/au deficiențe în construcție/ au problemele lor
până la urmă afecțiunea editor-scriitor
e ca o dragoste la prima vedere
peer to peer
e un trend
și iată
din nefericire acest trend al pietricelelor
atacă retina
este război/ noaptea Sfântului Bartolomeu
toți scriitorii să se iubească
să lase tricourile albe pe mal.
b.
Florin a construit fraze paleative în Cațavencii
E bine când un tată își apără puii
Piatra magică intrinsecă
Face minuni
Desface legături covalente
Sintagme reutilizabile
Suntem gudronul celor care au murit pe frontul rimelor dintre noi
Gudronul celor arși de lumina stațiunilor
Noi suntem generația Zâtului
Ah! Cât este de frumoasă libertatea exprimării interioare
Gremlins în cada de lapte
Iată că prea nevinovata libertate a pietricelelor
A distrus corola cercului luminos
Aceste arme inocente ale albului intrinsec
Tata, înainte să-și dea duhul, mi-a mărturisit
Viața este o piatră magică care locuiește pe malul mării
Printre paginile unei cărți necitite
Uneori tresar din somn și ud leoarcă
Alerg la monitor
Privesc pietricelele de pe copertă
Au dispărut?!
Au început să vorbească sau măcar
Să se scobească-n nas?!
Marius Dimcea
***
Străbunica își vede viața în umbre
Pictate de soare peste pereții cuinii unde doarme
Se ridică pășește ușor spre umbre
Ca nu cumva greutatea vârstei să le sperie
Iar amintirile în desfășurare să dispară
Deschide ușa scoate capul rușinat
îl bagă înapoi în cameră
se prinde cu mâna stângă de cea dreaptă
chicotește ca un copil
În fața ochilor i se desfășoară viața
Ca o piesă de teatru văzută pe un televizor ab-negru
Uneori recunoștea personajele
Alteori întreba oamenii din pereți
Cine suntem noi
Apoi a căzut într-o zi
fata din pereți și-a rupt piciorul
Umbrele și-au întors spatele
S-a uitat la propriile mâini le-a recunoscut
Țintuită la pat a privit încăperea și a recunoscut-o
Ne-a strigat pe nume
Cristi Căliman
Armand Hammer
versuri scrise pe instrumentale de parafină
nu muncești, nu mănânci
așa că doar o pâine să-mi ajungă
pe toată luna
și poate un bol de orez asezonat
cu vină și rușine
în ultimul cântec al inginerului de poduri
nu există zonă de cezură
doar granițe de apă și portretele
unei respirații imprimate pe fereastră
împrejurimile mă forțează înăuntru
granițele devin fault lines
seismul deplasează fundații
împinge limite
dar podul rezistă
și cuvintele curg
de la un capăt la altul
armonic
nu vorbești, nu primești
o pâine să-mi ajungă toată luna
sau o felie să-mi ajungă toată viața
Izabela Radosevici
***
statuia
cu ochi de animal speriat –
abia când gheața crapă sub picioare
afli, cu adevărat, ce înseamnă
să împietrești
coșmaruri minuscule
întind mâini de iederă
peste glezne
dacă dai înapoi
leziuni triviale
infestate de paraziți milimetrici
se împerechează cu fantomele
cărora le-a fost scris,
înainte de toate,
să rămână
rigips/piatră/ciment/marmură
de la zidurile defensive
la bolovanul lui Sisif
sedimentul se stratifică
în istorii nesemnificative
până și mama,
care n-a cumpărat niciodată o carte de poezie
și-a clădit, cu ingeniozitate,
propriile poeme
pe rinichi
Vali Botezatu
PRIETENEI MELE DIN M81
încă mă rostogolesc peste oameni
noaptea, străzile par desenate
cu pasta neagră a pixului
pagini violet, Neuromantul
ține ziua pe loc în circuite obosite
orașele-surogat au câmpuri de luptă
pe ecran plat
ți-ar fi plăcut să crezi că realitatea
e doar o linie de cod care poate fi spartă
dar nu schimbi lumea cu un poem
nu faci liniște cu un click
nu păstrezi pe cineva
doar pentru că ți-l amintești
uneori când privesc sus
mă privești înapoi
prin ochelarii steampunk
Răzvan Stoicovici
Bețivii sparți de bere și lene
au D-zeul lor part-time
Care-și trimite fiul cu Sindrom Down
la Timpuri Noi, degeaba.
Noi, ultimii cartofi din sac
Așteptăm mame cu sânii mici
Mâini umflate
Să mângâie fiecare crater din piept
Arsură de țigară, vânătaie
Noi, ultimii cartofi din sac
Avem garsonierele noaste
Agorafobie, suflete închiriate în euro
Dioptrii cu minus și plus
Pateu cu ketchup, doctrine verzi
Noi, ultimii cartofi din sac
Nu avem D-zeu
Un bătrânel grizonat, sclifosit, ipocrit
Nu merităm un zeu
În ture de noapte
Noi, ultimii cartofi din sac
Blestemăm fiecare cartof din față
Din mijloc, din lateral, din alt sac
Noi, suntem ultimii cartofi din sac, atât!
Octavian Hrițcu
Prin grădină
Sapa se ridică, despică pământul în bucăți
lucioase peste întreaga margine de verdeață.
O simt cum străpunge lutul dulce cu proprietăți,
pe care îl proiectează spre mantia de fâneață.
Stelele îl cuprind, așază semințe de lumină,
le dau drumul pe șuvoaiele care se scurg din lună.
Perdeaua încrustată cu pietricele și vaselină
își arată turnurile din cerul care aproape tună.
Din pământ ies diamante care lucesc sub sferă,
aerul devine plăcut în mâinile de atmosferă.
Dau cu hârlețul în metal iar țeava plesnește,
șiroaie de picuri de aur se scurg în grădină.
Din firele de iarbă apare o ușă care scâncește,
deschide un portal și trupul alunecă în vizuină.
Mă las în jos și văd o ladă plină cu nestemate
așezate peste o armură de platină cu flori.
Pieptul de aur lunatic, lucește în bilele parfumate,
iar în câmpii se aude răsunetul primilor zori.
30.07.2025
Vlad Ciurescu
Îmi revin
Jos balenele
Își trosnesc spatele
Am nevoie
De o cocoașă
Din gheață
Să-mi răcesc
Paharele
Obișnuit
Trecut
Tărie
Să
Fie
Acum suc
Acid
Pere
Cafea rece
Sus licuricii
Dau din buci
Am nevoie
De lumină
Să aprind
Pe vremuri
Înainte
Paiul
Sticla
Doza
Acum bețișoare parfumate
Chiștoace
Candele
Ochiul de la aragaz
Prezent
Dospit
Paralizat
Spoit
Cu strugurel
Din ciupercă
Mov
Roz
Suculent
Limbă între emisfere
Dinți zdrobiți
Nări fericite
Sinusuri plângăcioase
Curge
Creier
Șoc
Zâmbet
Cotoare de mere
Oxidate
Păroase
Mucegai frenetic
Vin-o aici
Te trag de pierce
Șezi
Rostogolește-te
Sari
Cercul fumegă
Alunecă
Limbă poroasă
Fină
Trage
Cola
Pe nara stângă
Taci
Gura mica
Mare
Cască
Închide
Ți-ai prins buza
Bea ce curge
Lasă-mă
Acum
Îmi revin
Dan Spătariu
Sinagoga simetrică
vitralii roz
steaua lui David peste noi
la kilometri mii acum pocnesc de gloanțe țeste de copii
aici bătrânii gri în bănci
pe Bach și Händel mai uită ceva
ce au trăit ce n-au putut avea
în rândul trei femeia sveltă cu părul tare
poartă în coapse doritele posibile extaze
pianul e împins pe clape negre si albe câteodată
cu aceleași degete ce ionic se atrag
sol-aer un buton e apăsat
unde ce intră lin în creier
simfonic mă desfac și mă prepar
privesc în sus la aerul din aer
cu înger dat schimb replici telepat
vreau să-i dau din mine un cadou
zâmbește toată lumea cere
când să mă laud iar nu mai e deloc
iarbă călcată de copită mă smeresc
un fâlfâit mărunt în tâmpla dreapta
e iar aici
Iertare îți cerșesc!
Concertul gata
Alții mii s-au stins dintr-o suflare
se cere bis aplauze în cascade
saluturi respectuoase
la plecare
cad bombe lustruite undeva
eu plec acas…
Bogdan Floricel
toți cerșetorii din Paris vorbesc româna
limba internațională a milogelii
pe Champs-Elysée răsună doina maternă
neînțeleasă de agenții comerciali luxoși și de
turiștii încărcați cu plase de firmă
mai scumpă decât venitul concetățenilor pe-o săptămână
peștii din Sena mănâncă dorințele străinilor
preschimbate în monede de-un euro
se închină la Notre-Dame își iau zborul
spânzură monarhi de turnul Eiffel
sparg geamurile din Louvre
strâng idolii, sarcofagele, rubinele de pe coroană
camera regală și aripa Sully
după se duc în Saint-Denis sub formă de nori
ploaie caldă ce returnează belșugul
și un martor din fața Shakespeare and Company
dă geneza unui curent artistic
Alexandru Vaștag
Pshihopatul
Simt cum corpul meu profită de gândurile dilatate,
Uitându-se la perete pe măsură ce timpul trece prin vene,
Creierul gâfâie doar pentru a supraviețui atacurilor,
Defensiva fiind activată de sângele negru prelins.
Zidurile mizere revin la viaţă din cauza veninului.
Această singurătate a devenit consoarta mea în timp.
Atârnând pe muchia unui cuțit de diamant.
Nu simt nimic în acest moment de disperare
Am cunoscut odată dragostea femeii de plumb,
Am cunoscut odata pacea de dinainte de război,
Acum tot ce ştiu este ca nici eu nu mă știu
Doar plecat pe apele sângelui pur
Aceste voci nu se vor opri vorbind cu mine.
Spun povești despre toate lucrurile care ar putea fi negate,
Toate aceste fantome cântând cântece de noapte,
Rătăcind prin marea de dincolo de tărâmul cunoscut,
Pierdute în valuri de existență celestă.
Inima din pieptul meu bate doar pentru tine
Dacă ai fi fost reală am fi putut face nunta nunților,
Nu știu dacă sunt mort sau viu,
Ori trăgând aer doar pentru a supraviețui acestui tsunami.
Eu cad în transă când te văd în minte uneori,
Te văd stând acolo la dreapta mea,
ținându-te de brațul meu, mă săruți ca pentru ultima dată
Te evapori în muzica de gală, devenind una cu ea.
