Instantanee foto & poeme (bine și foarte bine primite…) de la întâlnirea de cenaclu, joi, 22 mai, ora 19,00. Protagonişti: Delia Alexandra Costea şi Cristian Căliman.
Au lansat comentarii profesioniste, nelipsind spiritul critic de rigoare, următorii (într-o ordine aleatorie): Izabela Radosevici, Marius Dimcea, Ramona Labici, Dan Spătariu, Vali Botezatu, Octavian Hrițcu, Floricel Bogdan, Marian Oprea și Eugen Bunaru.
A consemnat Forum studențesc
Cristian Căliman
Exercițiu stevensian
Să decojim papagalul
Să smulgem penele de pe ananas
Ca să ne înfruptăm din miezul problemei
Care nu există de fapt
Așa declamă bărbatul în costum purpuriu
Pe tonul său grav, impozant și categoric
Șarpele nu e amenințare, ci salvare
Și totuși miezul metalic îmi reflectă
Chipul, deși distorsionat
Cum răspunzi la această dilemă Francesco?
Coaja se întărește pe papagal
Ananasului îi cresc din nou pene
Deși acum sunt mai aspre
Ca să-l protejeze mai bine în zborul său
Ceea ce înseamnă că am eșuat
Bărbatul în costum purpuriu ne îndeamnă
Să avem încredere în transparență
Nu în ochi, ci în viziune, acolo se află papagalul
Și cu miezul metalic ce facem Francesco?
Cum trecem de acest ultim obstacol
De imaginea sinelui reflectată la infinit
Ca să ajungem la miezul problematic al ananasului
Poate că trebuie să mințim
Și să zicem că el nu poate fi atins
Cel puțin nu voit, nu direct
Metalul poate fi lichid
Topit la temperaturi extreme
Și atunci riscăm să ne ardem
Mai bine să nu punem mâna
Să orbităm în jurul său
În căutarea unui punct sigur de acces
Păstrând mereu un ochi pe reflecția
În continuă deformare
Ce ne fură ochii, dar nu viziunea
Deci asta voiai să zici de fapt, nu-i așa Francesco?
Că ananasul are pene doar ca să se protejeze
De ochi, nu de viziune, și deci nu trebuie
Să insistăm atâta să-l despuiem
De ce să stricăm toată frumusețea
Mai bine să-i admirăm penajul aspru
Tot mai asemănător cu o coajă
Și să-l reasamblăm cu discreție
Păstrând acest secret
În cântecul papagalului
Cu pene de ananas
Armand Hammer
versuri scrise pe instrumentale de parafină
nu muncești, nu mănânci
așa că doar o pâine să-mi ajungă
pe toată luna
și poate un bol de orez asezonat
cu rușine și vină
în ultimul cântec al inginerului de poduri
nu există zonă de cezură
doar granițe de apă și portretele
unei respirații imprimate pe fereastră
împrejurimile mă forțează înăuntru
granițele devin fault lines
seismul deplasează fundații
împinge limite
dar podul rezistă
nu vorbești, nu primești
o pâine să-mi ajungă toată luna
sau o felie să-mi ajungă toată viața
Linia 7
și deodată te trezești privind
pe fereastră în întuneric și te întrebi
dacă aste e stația ta
dacă așa o să arate tot restul vieții tale
disociat într-un tramvai jegos
alături de alte resturi cu forme umane
în tranzit prin arterele orașului congestionat
căutând o direcție// o destinație// o scăpare
naveta zilnică până și de la lucru
unde trebuie să porți un zâmbet fals
și zâmbetul știrb al boschetarului
cu sticla de ciucaș ridicată
ce te salută când închizi și pleci
măcar îți mai zâmbește și ție cineva
obișnuiam să am un coșmar recurent–
se făcea că alergam mereu după tramvai
și abia îl prindeam, tot transpirat și gâfâind
doar ca să-mi dau seama că de fapt
eram în tramvaiul greșit
și că mergeam în direcția opusă
coșmarele s-au oprit
dar senzația că merg
în direcția greșită încă nu
suvenir de la k-mart
cioburi de amintiri sub călcâie
trei bomboane colorate
de la magazinul coreean
ultimele lucruri ce mi le-ai oferit
mi le-ai pus cu forța în palmă
doza de Timișoreana și luna plină
nu înțeleg alfabetul coreean
încerc să traduc gesturile tale
mă întreb ce gust are rozul
le strâng în pumn
cu o strângere de inimă
până-mi intră unghiile în carne
ultimele lucruri ce mi le-ai oferit
înainte să pleci
vreau să le arunc la gunoi
să le calc în picioare
dau pe gât ultima dușcă
de Timișoreana
mă uit la lună și râd
cioburi de amintiri sub călcâie
pun doza jos și o calc
o arunc la gunoi
și două dintre bomboane
rămâne cea roz
o deschid
gust de pepene
o scuip
Delia Alexandra Costea
Revoco
Cabinetul de contabilitate duhnește a
numere goale ce strâng pieptul
după egal
Trebuie să fie îngeri
La capătul coridorului
Închis
Ana nu mai are mere
Adună din oraș
„ Linile strâmbe ale lui Dumnezeu”
Le pune între pereți tapetați
Cu prafuri albe
Aprobate ștințific
Pe masa de nașteri
Paiele au fost deja așezate după mărimi
Anei i se mai face dor de mere
Când trage câte o linie de picioare
Căzută de la gratiile etajului superior.
3 generații de bărbați și un Dumnezeu
Am devenit
Tată
Azi
Prin gaura de lângă termopan
A gândacului de bucătărie
Vino
Uită-te în ochii lui mari
Ce se deschid doar câteva ore pe zi
Robul tău Tată
A lăsat totul pe lumea aceasta
A urmat una singură patimă
Sunt,
Tată
Niciodată nu am format numărul tău
Să-ți spun
O văd de sub plapumă
Ar curge șiroaie lacrimile
Dacă ar trage aer
Până la fundul plămânilor
Nici ea nu are pe cine să sune
Noi 3 am fugit din nisipurile mișcătoare
La fiecare duș clipesc de 5 ori să mă asigur
Că buretele abraziv previne trecutul să se repete
Sunt
Tată,
Temuratul degetelor pe țigară spune povești
Arse prin straturi de foiță
Pe buzele strânse într-o linie de riduri
Am plecat din casa cu paturi suprapuse
Stăteai prea mult singur în baie
Cu apa pornită
Aburii nu sunt o radieră
Rușinea rămânea pitită
În vasele sparte de sânge
Vedeam greața
Galbenul ce îmbrățișa irisul
Pe mine
Dimințile mă îngrozesc cel mai mult
Puterea gravitației
Am simțit-o într-o zi
A sunat telefonul,
Mi-a tras mâinile în mijlocul pământului
Le-a închis în cuștile predestinate
Zâmbeam cu disperarea lui Fleck
Verișoara mea
A luat toate măruntaiele
Le-a strâns în pumn cu bune intenții
Spintecă ațele cusute cu grijă de mama
Femeia asta pe care nu o cunosc
Îndrăznește să vină la ușa sufletului meu
O dărâmă din țâtâni cu păreri de rău
Să vină ea să înfrunte aburii ce ies
Din mijlocul cornulețelor cu gem făcute de bunica
În fostul cuptor al copilăriei
Nu ai știut
Cum sper că eu voi știi
Sunt tată!
Tu nu ai fost
În rest condoleanțe ale unor oameni de care nu îmi amintesc
