Atingem ceaţa cu cerul gurii
amestecăm potecile
printre atâtea frunze uscate
asemeni unor paşi rămaşi în urmă
pe care de pe înălâimea muntelui
îi căutăm cu ezitări
mai mari decât
marcajele de pe copaci sau pietre
ajunşi acolo
întindem mâinile
şi strângem norii ridicaţi
în ritmul iluzilor
ploaia lăsată în adânciturile scoarţei
bălteşte ca în pahare
la fel cum se întâmplă
cu amintirile care se repetă
crivaia, 5 aug 2009
