Citiți cu atenție mărită și reflectați! (E. B.)
ANA BLANDIANA
APOCALIPSA SECOND HAND
Articol publicat în revista Viața Românească, nr. 7/2020
Termin cartea în zilele pandemiei. Scriind despre călătoria în Hong Kong și China din care m-am întors la 1 decembrie 2019, la câteva săptămâni după ce – aveam să aflu mai târziu – răul începuse, dar era ținut secret, simțeam întâmplarea, care pentru alții era ceva din afara vieții lor și care nu putea să li se întâmple decât altora, ca pe ceva mai degrabă personal, simbolic (mi-am amintit că etimologic simbolul venea dintr-un verb care în greaca veche însemna a pune împreună, a împreuna), ceva ce nu era fără legătură cu ceea ce încercasem și nu reușisem eu să înțeleg. Am pus împreună aproape fără să vreau senzația neliniștitoare a unui pericol care m-a stăpânit în toate zilele petrecute în China și spaima indusă de mass-media planetei față de misterioasa entitate infimă care – spun savanții – fără să aparțină vieții, poate să se transforme pentru a distruge viața. De altfel ce putea fi mai simbolic (de data asta în sens modern) decât să termin de scris o meditație despre lumea prin care am trecut, pe fondul acestei catastrofe care pune în discuție această lume în ansamblul ei? (……………….) prima dintre caracteristicile lumii noastre pe care noul Rău a hotărât să o imite și să o ridiculizeze a fost globalizarea. Înainte de a bănui despre ce este vorba și de a înțelege ce și cum este, a fost evident că este un fenomen global. Iar acest adjectiv, până cu o oră înainte reprezentând o valoare pozitivă, a devenit deodată înspăimântător. A fost o răsturnare de sens bruscă și fără menajamente care, produsă chiar în inima lucrurilor, a pus sub semnul întrebării totul.
Primul șoc, pentru mine cel puțin, a fost acela al trecerii de la convingerea că omenirea a ajuns într-o etapă a dezvoltării ei în care nu o amenință nimic mai mult decât dezumanizarea prin tehnicizare, prea repedea înaintare dinspre om spre robot și spre transformarea sfidătoare a naturii, la descoperirea că, în pofida faptului că avem roboți, operații de schimbare a sexului, misiuni pe lună, inginerii genetice și sonde pe Marte, într-un moment de cumpănă între viață și moarte cum e acesta suntem la fel de lipsiți de apărare și neajutorați ca oamenii din Evul Mediu. Ba chiar mai lipsiți de apărare și speranță pentru că, spre deosebire de noi, ei credeau în Dumnezeu și nu se îndoiau de existența vieții de apoi. (…………..)
Primul lucru uimitor și aproape imposibil de înțeles pe care l-am aflat despre virus a fost că este ceva care nu aparține lumii vii. Virusul nu este o ființă ca microbul, el este ceva ce nu există decât în măsura în care face rău. Fără să fie viu, el are capacitatea de a distruge celulele vii, iar această exclusivitate a răului, în numele, incomprehensibil de fapt, al non-vieții, dacă nu chiar al morții, pe fondul invizibilității care pendulează între inexistență și ubicuitate, îl transformă într-un personaj aproape mitologic. În orice caz, tot ce s-a descoperit și a urmat după primele zile de
perplexitate și confuzie nu a făcut decât să încifreze și mai mult lucrurile, întreaga realitate căpătând înfățișarea unei povestiri fantastice cu tente de groază. Pentru că ceea ce apărea cu adevărat înspăimântător în nevoia de organizare a unui război în care nu vedeai și nu știai împotriva cui lupți era insinuarea bănuielii că tot ce se întâmplă nu e fără legătură cu propriile noastre fapte și păcate.
În această ordine de idei, a apărut în scurt timp evidența că răul nu era cu adevărat eficient decât adăugat unor rele mai vechi, cei atinși de el fiind învinși doar în măsura în care trecutul lor îi oferea puncte de sprijin. De aici până la atenția îndreptată cu neliniște suspicioasă asupra bătrânilor nu a fost decât un pas. În scopul protejării lor au fost lansate apeluri altruiste și soluții ingenioase de ajutare care, pentru a nu-i lăsa să moară, îi scotea preventiv din lumea vie. Se petrecea un fel de segregare pozitivă, dacă se poate spune astfel, care ar fi avut mai puțină semnificație și ar fi prezentat mai puțin pericol, dacă nu ar fi apărut pe o anumită culoare de fond întinsă cu intenție în ultimele decenii peste întreaga societate. Este vorba de tendința tot mai accentuată de a linguși tinerii, nemaimodelându-i pe ei pentru societate, ci modelând societatea pentru ei. Se dezvoltă în felul acesta o dominație a lipsei de experiență și a lipsei de memorie care creează condiții prielnice oricărei manipulări. În orice caz, legătura oarecum subliminală care se făcea între puterea virusului și eliminarea bătrânilor din viața publică asigura înaintării triumfale a acestuia o aură radicală de eradicare a lumii, de curățire a terenului pentru a se putea construi de la zero.
Dacă ar fi să vorbim în termeni politici, am putea spune fără exagerare că virusul avea înclinații naziste, acționând cu hotărâre în scopul – sau în orice caz cu rezultatul – asigurării unei omeniri selectate, fără handicapați, bătrâni, persoane inutile și totul realizat într-un fel aproape sportiv prin supunerea la încercarea contaminării, cine scapă devine imun, cine nu rezistă dispare și nu-i mai încurcă pe ceilalți. Într-o jumătate de an întreg mapamondul va fi fost măturat, controlat și lăsat curat, locuit de o populație tânără și imună cu o memorie redusă la cel mult câteva decenii, o morală confuză lipsită de criterii, și o religie în plus. Pentru că alături de imaginea răstignirii, simbol al iubirii și jertfei, va apărea concurențial imaginea buzduganului în formă de coroană, simbol al puterii globale, al severității fără milă și al rigorii misterioase pentru că virusul venit din afara lumii vii și examinând cu ajutorul morții va avea toate calitățile necesare unui zeu.
Desigur, glumesc mai mult sau mai puțin, dar nu de tot. Sunt convinsă că acest episod din istoria omenirii ne va marca evoluția cu puterea oarecum inexplicabilă și puțin irațională pe care o au de obicei religiile și în orice caz ideologiile. Trupurile noastre se vor fi vindecat de mult, atunci când societățile și sufletele noastre încă vor încerca să găsească răspunsuri întrebărilor existențiale pe care această non-ființă ni le-a pus fără menajamente. Iluziile mele despre capacitatea sufletului omenesc de a se schimba sunt limitate, dar nu mă îndoiesc că formele de organizare și de funcționare ale societății vor avea interesul să se schimbe potrivit concluziilor pe care le vor fi tras din această surprinzătoare lecție. De exemplu, uluitor de rapida globalizare a bolii va pune sub semnul îndoielii globalizarea, chiar mai mult decât logica strictă i-ar îngădui. După cum etanșeitatea silită a granițelor de acum va lăsa în urmă, nu mă îndoiesc, conștiința necesității lor în continuare, chiar dacă într-o infinit mai mică măsură. Pentru că a trage linii despărțitoare între popoare și între oameni nu înseamnă a-i împiedica să fraternizeze, ci a-i împiedica să-și piardă identitatea. Pentru că o lume mai bună și mai frumoasă nu este una în care a fost măcinat totul, realizându-se o pastă uniformă, ci una în care se ajunge la armonia unor entități diferite, mândre să-și cultive fiecare definiția specifică. Și oricât ar părea de exagerat, cred cu tărie că această reconsiderare a ideii de frontieră va funcționa ca un element favorizant al salvării Europei, prin întărirea paradoxală a unității ei comunitare și prin redefinirea respectului față de minunatele părți din care e formată. (………………………………)
Fraza care revine cel mai adesea în analizele de viitor ale medicilor și economiștilor este „Nimic nu va mai fi ca înainte”. Mai complexă decât ar părea, așa simplă cum e, semnifică dublu și contradictoriu. Ea spune cu egală neliniște că ni-e teamă că totul se va schimba și că ni-e teamă că ar putea să nu se schimbe nimic. (…………………………….)
Dacă privesc în urmă la jumătatea de secol pe care am străbătut-o ca adult, ca om a cărui menire și chiar profesiune a crezut că este să înțeleagă și să spună ce a înțeles, din cei 50 de ani există doi care ies din rând și răstoarnă regulile, pretinzând că o nouă lume începe cu ei. Acești doi ani sunt 1989 și 2020. Și unul și altul au fost anunțați și pregătiți cu mult înainte, tot ce se întâmpla și tot ce făceam contribuia la explozia lor, ceea ce nu însemna că eram conștienți de asta sau că eram siguri că vor veni. Acești ani aparțin unor planuri istorice diferite, unor proiecte divine de sens contrar, dar au în comun nu numai marile schimbări de destin a milioane de oameni, ci și întrebările despre ei înșiși pe care acești oameni sunt obligați să și le pună după aceste schimbări. (……………………..)
Stau de opt săptămâni singură și scriu. În mod ciudat, timpul nu trece greu ci, dimpotrivă, neobservat, ca și cum, lipsit de repere, s-ar sustrage cuantificării. Scriu, ascult muzică, urmăresc emisiuni, zilele trec, dorm și visez mai real decât zilele care trec ca în vis, iar singurătatea este o circumstanță terorizantă a caracterului ireal, oniric al timpului care trece.
„De la vieillesse c’est une puissante maladie” scria Montaigne. Mai mult, aș zice, e nu numai o boală gravă, este chiar o boală mortală. Iar pandemia nu a făcut decât să sublinieze și să verifice acest adevăr. Pentru că, dacă ultimele decenii au încercat să se opună bătrâneții și să n-o recunoască, iar bătrânii să facă tot ce pot pentru a-și prelungi viața și, mai ales, tinerețea, acum lucrurile sunt puse, prin lege, la punct. Personal, nu cred că aș fi fost înainte în stare să mă imaginez așezată teoretic în categoria legiferată a celor bătrâni. Simplul calcul aritmetic nu mi se părea suficient pentru a contracara ceea ce vedeam în oglindă și ceea ce simțeam. Acum, însă, caracterul obiectiv, imperativ și care nu putea accepta nuanțe, al legii m-a descumpănit, m-a scos din unicitate și m-a atribuit fără drept de apel unei categorii, ceea ce mi s-ar fi părut altădată jignitor în sine, de neacceptat. Am fost obligată brusc și oficial să mă las înregistrată într-o categorie socială căreia – atâta timp cât îmi turez viața la viteze maxime – nu-mi trecea prin minte că-i aparțin. Și nu pot să nu mă întreb: oare – indiferent dacă mă va ucide sau nu – acest virus nu va fi cel care m-a învins ca ființă liberă de determinări, independentă de circumstanțe? Nu știu dacă, ieșită din interdicțiile categoriei obiective de vârstă, voi mai avea curajul să mă întorc în libertatea subiectivității mele.
(Fragmente dintr-un … ,,Fragment dintr-o carte în lucru la Editura Humanitas”)