Să ne întoarcem cu o săptămână în urmă, la 17 septembrie, joia unui nou început, de sezon literar, al cenaclului nostru, mereu veteranul și mereu junele ,,Pavel Dan”. Revenim după una dintre cele mai toride veri ale ultimilor ani, dar și după, probabil, concediile exotice și reconfortante, la munte și la mare, ale unora dintre noi, așa încât nu ne rămâne decât să sperăm într-o revenire sub auspicii benefice, încurajatoare, cu forțe noi, proaspete, cu bateriile (re)încărcate, așa cum ne place să credem și să spunem în virtutea unei deja consacrate inerții de exprimare. Dar, să adăugăm și să punctăm, aici: revenim (și) cu bateriile reîncărcate, repotențate, ale energiilor creatoare (sic!), ale (de ce nu?) inspirației poetice, ale dorului și poftei de a scrie, ale dorului de colegii de cenaclu și, până la urmă, ale dorului de cenaclul în sine, de cenaclul nostru, al celor de acum, dar și al atâtor generații & promoții scriitoricești, paveldaniste, anterioare. Cu istoria lor și a cenaclului ,,lor” și a prestigiului multora dintre ei care au conferit, Pavel Dan-ului un nume distinct şi distins, el, cenaclul, devenind, în timp, un adevărat brand literar, al Timișoarei. Un brand de neignorat în istoria & geografia (vezi C. Ungureanu!) literaturii române contemporane. Și, fiindcă, iată, am ,,comis” un minim recurs la memoria cenaclului, la istoria lui, de ce n-am arunca o privire și spre viitorul apropiat? Am afla preţ de – poate – un fior de uimire, dar, poate, și cu simpla, inerenta emoție a revelației (da!) trecerii timpului, anilor, am afla că, în 2027, Casa de Cultură a Studenților din Timișoara va bifa venerabila cifră de 70 de ani de existență, iar cenaclul, cu an mai tânăr, va rotunji aceeași sumă de ani puțin mai târziu: în 2028!
Dar, fiindcă trăim în prezent, să ne întoarcem acum și aici… Ce s-a întâmplat cu o săptămână în urmă, în seara de 17 (adevărată vară de septembrie), la inaugurarea noului sezon literar? Așa cum fusese deja anunțat, s-au înfruntat în lecturi încrucișate, folosind propriile muniții lirice dintre cele mai recente, următorii combatanți (în ordine alfabetică…): Delia Costea, Georgiana Crăciun, Marius Dimcea, Mihaela Farcaș, Octavian Hrițcu, Ramona Labici, Ionuț Manea, Dan Spătariu și Izabela Radosevici, pe care o felicităm pentru presatația ei la Dublă personalitate (TeleU). Cine a câștigat în urma confruntării? Poezia înseși, firește! Dar ce anume a rotunjit în modul fericit & inspirat seara de cenaclu? Nu e niciun secret, după cum veți vedea/citi: e vorba de chiar ,,vocalizele” poetice… Mai pe înțelesul tuturor: de exercițiile de creative writing. Cine anume a ajuns pe podium? Firește, tot Poezia! Așadar, POEZIA MERGE MAI DEPARTE!
Eugen Bunaru
Montaj (text, poze): E.B.
Foto: Marius Dimcea, Dan Spătariu, Izabela Radosevici , E.B.
Poeme compuse la exercițiul de Creative Writing inspirate după versurile :
,,Mă gândesc la tropice la Alaska și pădurile ei” (Ruxandra Novac)
,,Sub acest cuvânt suferă Beethoven” (Virgil Mazilescu)
,,Urcăm și coborâm scări ale văzduhului” (Petre Cârdu)
Marius Dimcea
Uneori privești în gol cât pentru o mie și una de nopți
Dura Mater-ul se desprinde de țeastă
Lasă spațiu unde se strecoară amorțeala
În culori verzi
În rotocoale de fum
Apusul îți sparge retina în zeci de cioburi
Le transformi în praf
Serile astea îți inundă simțurile olfactive
Dedublat; urci și cobori scări ale văzduhului;
Pentru tine legea karmei și-a lăsat
formele în spitalul care ți-a pus brățara la mână
Giorgiana Crăciun
mă mișc instabil când plouă
nu pot să filtrez sunete gri
așez repetat o monedă în scrumieră
ridic scrumul, îl suflu și zbier
LOIALITATE
sub acest cuvânt suferă Beethoven
iar eu dau foc fiecărui moment cu tine
să-l curăț, din nou, mai târziu
din cap, de pe pajură
înfășor bandă adezivă pe piciorul stâng
și pe bara de care mă țin
e greșit să îmi imaginez că împreună
urcăm și coborâm scările văzduhului
Ionuț Manea
scriu pe foi goale doar când sunt singur
și mă gândesc la Alaska și pădurile ei
la animalele ei
la animalele din trupurile noastre
pe care au desenat o trecere de pietoni
sau o trecere de frontieră
și sub acest cuvânt doarme
un șoarece lacom și bolnav
urcăm și coborâm scările aceleiași maladii
fără să ne privim
străini și tăcuți precum icoanele
fără să ne justificăm
fără identitate.
Mihaela Farcaș
Mă gândesc la tropice… la Alaska, și pădurile ei
această rezervație abandonată
pe cer un soare anemic de care încerci să te detașezi
acceptă că uitarea este imposibilă
mamă durere
mamă lipsă autocontrol
mamă limbă de moarte
în vara indiană ne ascundem de animalul preistoric
neural
nanoflorile magnetice ne curăță
oceanele de microplastic
amânăm Apocalipsa
îmi ești necesar – singura parte intactă din mine
am eu dreptul să mă revolt?
în fața rezervelor de bunătate infinită?
nu sunt femeia afgană cară nu acoperă
orice intervenție a devenit ineficientă
artistul și exilul – promisiunea împărăției
bine ai venit în antropocen
veșnica mea nemulțumire
pomenire
Izabela Radosevici
urcăm și coborâm scări ale văzduhului
ca o gălăgie de dopuri de plută
în marea bețivilor mulțumiți
înainte de somn
ultima picătură fură visul
ochiul sticlos își pune peticul de întuneric
se bucură că nu e trist
că nu cunoaște nimic trist
soarele oferă frumusețe pașnică
buzele șoptesc
fără să-și amintească
sub acest cuvânt suferă Beethoven
dar rămâne secret
oricât ai interoga fragmentele –
se sting
Octavian Hrițcu
Mă gândesc la tropice, iar scările văzduhului
se mută între ele, urcă și coboară
pantofi spre întinderile de gheață ale
Alaskăi.
Iau pantofii și chipul lui Beethoven se
uită la mine. O picătură de lavă se
scurge pe gheață, iar aceasta se
întinde pe portativ gol.
Pășesc pe hârtie și cheia sol îmi dă
anemone cu petale din cuburi de
gheață.
Mănânc o petală și pădurile iernatice
își lasă frunzele de cauciuc și apar
alte ramificații cu solzi de sticlă.
Rup o frunză și aceasta țipă spre un
cârd de oale cocoțate pe firele de
telegraf.
Cratițele se bălăngănesc pe liniile
cauciucate și
rămân încâlcite în intestinele
congelate.
