Motto:,,De ce n-ar umbla poezia târâș pe sub soare/ca o prepeliță ce vrea să abată primejdia/dinainte de a-și lua dintr-o dată zborul?” (Artur Lundkvist – Arta poetică)
Protagoniste: Carina Braina și Lorena Gabriela Vasile
Moderator: Eugen Bunaru
Montaj (texte, poze): E.B.
Foto: Marius Dimcea și E.B.
Și-au exersat, cu brio, bisturiul critic: Izabela Radosevici, Anastasia Coste, Ramona Labici, Vali Botezatu, Marius Dimcea, Dan Spătariu, Octavian Hrițcu și E. B. Redăm mai jos câteva mostre. Cele două tinere poete mediciniste, Carina și Lorena, au ,,suportat” cu … profesionalism și mulțumiri disecția critică, luând, ca atare, sub titlu de sugestii ,,terapeutice”, opiiniile exprimate.
A consemnat Forum studențesc
Carina Braina
Îmi plesnește părul
Deasupra atâtor gânduri.
Amărăciune – cafeaua dis-de-dimineață
Îmi turează cortexul prefrontal.
Nu vorbesc până când
Nu mi se vor descurca mațele.
Îmi alunecă urechile de-a lungul mandibulei.
Nu pot percepe ce spui,
Iar scuzele nu se folosesc gratuit.
Nu vorbesc până când
Nu mi se va descurca limba.
Îmi zdrăngăne ochii
Când văd realitatea
Și mă culc la loc.
Se scurge încet lumina
De pe obrazul meu drept,
Pe pământul ștrangulat
De frunze al căror verde
S-a evaporat într-o secundă.
Chip pătat de umbră,
Ochii vantablack,
Orizontul se lărgește,
Șoptesc afirmații limoncello
Care nu vor să se absoarbă intracranian.
Bungee jumping involuntar
În proiecții astrale,
Căci corpul respinge
Roiul gândurilor,
De fiecare dată când găsește
Nectarul vieții.
Ești pe undeva pe după
Alveolele mele,
Căci te inspir și
Nu vreau să te expir.
Îmi țin respirația
Atâta cât să îți simt
Prezența.
Te-am cusut cu ață de piatră
Din petale de trandafiri
Căzute din buchetul altcuiva,
Iar când te-ai rupt,
Ți-am suflat fumul țigării,
Crezând că te pot repara,
Însă am uitat
Că nu ești acel cineva…
Când eram mică
Obișnuiam să înot
În artera unei balene albastre.
Entuziasmată,
De alte lumi pasionată,
Îmi imaginam cum
Nu mai pot ajunge acasă.
În 190 de KG
Îmi duceam veacul,
Realitatea se micșora
Cu fiecare mișcare înainte
A brațelor…
Nu mai am loc,
Să înoți la infinit e obositor
Și am amorțit la jumătatea drumului.
Pe radiografie
Au găsit constelația
În care erai închis.
Am încercat din răsputeri
Calea Lactee să o calc cu fierul
Bunicii din partea tatălui.
Încă sper că se va încălzi,
Iar în tot acest timp
Bag o stea la mașina
De spălat a timpului
Pierdut pe asfalt.
Totuși, în miez de zi,
Plutesc prin bucătărie,
Îți gătesc în vis.
Gravitația s-a oprit,
Stelele au început
Să cadă amețite.
Mâine mă duc la
Doctor.
Nu știu ce să-i spun,
Decât că îmi este dor…
Hipocamp anesteziat,
Reciprocitatea m-a împins către
Prăpastia de 50 de cm
Dintre cine am fost și cine am vrut
Să fiu cu adevărat.
Resuscitez căsuța vocală în zadar…
Cu gânduri jenga,
Oboseala înghețată pe șira spinării,
Pierderea la tombola norocului
De după slujba de Duminică,
Mă scutur de speranțe
Și las la dospit o nouă realitate.
Aleanul a pus stăpânire pe mine.
Aduceți coroană de flori de păpădii
Pentru toate dorințele care au zburat
Odată cu puful lor.
Știu deznodământul.
Îmi las placa osoasă,
Cu armură țepoasă,
Să mă protejeze.
Nori stratus,
Apare speranța.
Nori cumulonimbus,
Lacrimi torențiale.
Trandafiri-de-deșert,
Alcătuiți din cristale de iluzii
Și minerale dulci.
Raze luminoase,
Care ricoșează
De pe retină
Pe ecranul telefonului.
Confesiunea mea
S-a refractat.
Măsor zgomotul
Prin fluidul cohleean,
Să se transmită la creier
Ce am visat atâta timp
Să aud.
Trebuie neapărat să
Aerisesc carotida,
Căci amintirile renunță
Încet la mine.
Pereții inspiră
Fumul tutunului.
Rămânem fără țigări
La 3 dimineața.
Podeaua are țepi
De arici
Înveliți în cocon.
Sunt digerată lent,
În spuma plapumei.
Un milion de bacterii
Au alunecat pe gât în jos
Când m-ai luat în brațe
Și m-ai aruncat în fantezie.
Cele mai simple creaturi
Au devenit parte din mine.
Mă convertesc.
Cred în bacterii căzătoare.
Mă scald fericită
În acidul vieții,
Rezistând condițiilor neprielnice.
Cele mai adânci suferințe
Ale sufletului tău
Le-am smuls cu dinții
Și le-am aruncat
În grădina minții.
Un diagnostic,
Limpede ca lumina
Mi-a apărut în vis:
Să stai pe iarba
Dintr-un anume abis.
Râuri cu mirosuri parfumate
Au înecat
Tigrii gândurilor tale.
Lorena-Gabriela Vasile
Înstrăinare
Corabia artelor frumoase
s-a adăpostit în cea mai mare crevasă
a lunii portocalii pline.
Literatura și-a făcut un nod la batistă
bine strâns
pentru toate memoriile din pupile,
mult uitate,
acum închistate, ideile rostesc verbul greșit
la plural,
jumătate din inspirația mea de acum un an
a fugit departe, înstrăinată,
de visele cuvintelor din sticlă de cer spartă.
Ora seratta
E necuprinsul meu ochi
Verde de iarbă
Limita dintre partea în care văd
Și partea în care nu văd
Metamorfoza îmbătrânirii
Punctul orb al lui Iisus și
Cioburi de sticlă sunt imagini
Bucăți de sârmă ghimpată amestecată cu aerul.
Ploi dezlănțuite ca niște cataracte deschise
Un fenomen unic,
O lupta neînchegată între frumos
Și tainele lumii externe,
Tinerii,
Cu genunchi goi de gânduri
Și grele dezarmonii în suflet,
Tinerii,
Cu piept curajos
Dar nu
Mereu
Sunt in telefoane
Mai mult decât sunt ei în ei
Sunt aici și nu acum în divertismentul inventat.
Oare când și cum a scăpat
Scrisul
De sub palmele lor
Care nu mai respiră
Literatură ?
De ce nu mai plouă
În ochi de pește
Visul unei nopți de vară
Care să te năvălească groaznic
Prin tot pieptul
Chiar și a mia oară?
Tinerii, tinerii,
Care s-au uitat în ei și pe ei
Și lasă să curgă aidoma
Tot laptele cometei
Din vers nenăscut.
decis de primăvară
decisu-m-am să zdrobesc
cu mintea
gândul surd
născut din pustiul unui amurg
decedat,
am îngropat iluzii aprige
și am călcat
cu toată talpa
fricile romboidale
din fiece ființare
a mea.
ancora grea
care mă ținea în timp,
o dezlipesc de subsuorii clipei
și de șira spinării,
devenind jar stins
în cădere.
dintr-unul din pruncii cometei
mele
am devenit pace și m-am iubit,
din celălalt,
m-am făcut doi
și mă cert cu ei
pe limbile de foc
ale dreptății.
În ochi, milă
Fereastră prin ochii tăi
sunt universuri nedescoperite
fraged
descărcări lirice mușcătoare
razele soarelui cad mănunchi
pe capul patului meu.
Nu știu de la ce capăt să apuc orele apăsătoare
și inutile,
imposibil de adunat,
mărgele de mercur dintr-un termometru
se frâng în două
cuvintele ne eschivează,
miluindu-ne.
De când sunt eu
De un timp,
de când locuiesc singură,
bivolii gândirii
mi-au alăptat bucuria
de a fi
una cu mine
și au umplut punctul negru de existență
care eram
sub forma semnului de întrebare
s-au deschis ferestre
și s-au cusut aripi de dinți
pentru infinit,
singurătatea nu s-a simțit
pe dosul mânecii sau în butonul de la cămașă.
Curios,
că timpul a stat în loc și s-a făcut palid.
De un timp,
tremură din încheieturi dureros
cuvântul
pe care am uitat să-l pronunț greșit,
nu m-am gândit că statul cu mine, în sfârșit,
îmi va aduce iar pace,
crâmpei
din marginile oglinzii
în care mi se zărește chipul
și resturi de absurd
în pământ de flori.
Mi-am pus capul sub pernă
și am salutat din cap acei nori
circumvoalați,
cu nimb,
apoi am închis ușile
și am luat cheia,
căci locuiesc singură
de la un timp.
Eugen Bunaru: ,,există, indubitabil, premise..”
În comentariul său, E. B. a pornit de la ceea ce ar putea constitui, dacă nu neapărat un numitor comun, măcar o punte de legătură între cele două modalități de discurs poetic și anume folosirea unor termeni, uneori excesiv, din sfera profesiei medicale, ambele poetese având în C.V.-ul lor studiul în cadrul Facultății de Medicină din Timișoara. Un al doilea punct comun de referință ar fi de găsit în faptul că atât Carina Braina, cât și Lorena Gabriela Vasile au debutat editorial cu ceva timp în urmă. Astfel încât, Eugen Bunaru, a precizat că, în analiza poeziilor citite în seara de cenaclu, ștacheta exigenței va trebui, în mod firesc, să fie, din start, considerabil ridicată.
Pornind de la aceste ipoteze ,,de lucru”, Eugen Bunaru
subliniază faptul că, dacă sensibilitatea lirică, puseurile autentice ale imaginației poetice, nu puţinele versuri reușite, asocierile lexicale inspirate și un anume exercițiu al scrisului sunt relevante în ambele grupaje lecturate, rămân, încă, evidente ,,scăpările” inerente începuturilor…, aspecte și probleme ,,deficitare” în privința scriiturii poetice, a unei coerențe de tehnică și logică în construcția poemului. Sunt vizate, în acest sens, cu preponderență, tentația, nevalorizată estetic, a unor motive și teme ,,mari”, inversiunile ce țin de o topică vetustă, metaforele banale în genitiv, unele exprimări bombastice, filozofarde, ,,figurile stilistice” frizând fie naivitatea, fie perimarea lor ca expresivitate poetică. De semnalat și acele versuri ce par să cocheteze cu o viziune suprarealistă, capotând, involuntar, în zona unui verbiaj….suprarealist.
Sunt, însă, posibilități și soluții pentru o rescriere a unor poeme, păstrându-se părțile reușite din actualul discurs poematic.
În concluzie, E. B. a subliniat că există, indubitabil, suficiente premise, de bun augur, pentru o frumoasă și convingătoare evoluție a celor două tinere poete. Sigur, nu a lipsit îndemnul la lecturile serioase, aprofundate din poezia – reprezentativă – română și universală, contemporană. Un rol esențial îl au percepțiile de profunzime ale realului, intensitatea trăirilor proprii și capacitatea ,,evadării”, din sfera existențialului & a cotidianului imediat, a concretului fotografic, în sfera revelatorie, a transcendenței…
Vali Botezatu: ,,voci pe viitor”
Carina Braina și Lorena-Gabriela Vasile au abordări semi-filosofice ale eului, lucru obișnuit și de multe ori involuntar la scriitori, mai ales la început de drum.
Carina are intensitate și o direcție contemplativă cu imagini puternice, unele chiar memorabile: stelele au început să cadă amețite, înot în artera unei balene albastre, etc. Limbajul medical în poezie este bine venit, iar titlurile continuate de text adaugă un plus de coerență. Se poate lucra la densitatea metaforelor, nefiind necesar ca fiecare frază să devină deosebită. De multe ori cele mai simple versuri pot fi și cele mai poetice. Pe alocuri, se simte lipsa unui nucleu sau a unei povești, exprimând strict emoții sau amintiri vagi, astfel punând prea mult pe umerii citiorului în ceea ce privește interpretarea mesajului.
Lorena are sensibilitate și imaginație, iar uneori teme ambițioase precum literatura. Titlurile sunt unele reușite, depășind clișeul, de exemplu: Ploi dezlănțuite ca niște cataracte deschise. Inversiunile de tipul decisu-m-am reprezintă sintagme de evitat în contextul literar al zilelor noastre. La fel și stilul declarativ al poemului Ploi dezlănțuite ca niște cataracte deschise, unde o abordare mai enigmatică ar fi fost mai potrivită.
În final, ambele grupaje merită explorate și promit să descopere mai mult din propriile voci pe viitor. Le doresc mult curaj și libertate în scris!
Marius Dimcea: ,,Forța poeziei rezidă în capacitatea limbajului de a corporaliza și reinventa.”
Poezia Lorenei Gabriela Vasile explorează teme precum singurătatea, identitatea și trecerea timpului, prin imagini neobișnuite, uneori aproape suprarealiste. Versuri precum /„bivolii gândirii /mi-au alăptat bucuria /de a fi / una cu mine” sau „s-au cusut aripi de dinți / pentru infinit” arată o încercare interesantă de a transforma întrebările filosofice în imagini poetice. Totuși, uneori ideile sunt prea explicite, iar poezia pierde din mister, mai ales în textul despre tineri și înstrăinarea lor de literatură. Cele mai reușite momente sunt cele în care poeta nu încearcă să explice existența, ci o lasă să se dezvăluie prin imagini stranii și contradicții: „o dezlipesc de subsuorii clipei” sau „mărgele de mercur dintr-un termometru”
Se simte o voce poetică preocupată de sensul propriei existențe, care încă oscilează între dorința de a spune ceva profund și libertatea de a lăsa limbajul în sine sa vorbeasca.
Poezia Carinei Braina se construiește printr-un imaginar suprarealist, în care anatomicul, cosmicul și cotidianul se intersectează într-un discurs fragmentar, aproape delirant. Versuri precum „Îmi alunecă urechile de-a lungul mandibulei” sau „Am încercat din răsputeri / Calea Lactee să o calc cu fierul/Bunicii din partea tatălui…” ilustrează o poetică a asocierilor insolite, în care limbajul nu urmărește atât reprezentarea fidelă a emoției, cât reproducerea mecanismelor haotice ale trăirii interioare. Se remarcă o tensiune între hiperconștientizarea biologică și imposibilitatea controlului afectiv, corpul devenind un teritoriu al dezorientării existențiale. Acumularea imaginilor nu reprezintă neapărat un exces stilistic, ci un principiu de construcție poetică, în care discontinuitatea și aparenta arbitrarietate generează expresivitate. Paradoxal, vulnerabilitatea acestor texte apare mai degrabă în momentele de explicitare sentimentală, precum „Nu știu ce să-i spun, / Decât că îmi este dor…”, unde confesiunea directă riscă să reducă tensiunea estetică produsă anterior de imagini. Forța acestei poezii rezidă, așadar, nu în transparența emoției, ci în capacitatea limbajului de a o deforma, corporaliza și reinventa.
