Motto: ,,..…carnea învelește oasele /și carnea caută/ceva mai mult decât carnea…” (Charles Bukovski)
Montaj: E.B.
Cronică cenaclu: Marius Dimcea
Foto: E.B.; Izabela Radosevici; Anastasta Coste
Videoclip: Izabela Radosevici
Ultima oră: Anastasia Coste, Izabela Radosevici și Marius Dimcea, în cadrul emisiunii literare moderate de scriitoarea Veronica Balaj la TV Europa Nova. Mihaela Farcaș, invitată la Dublă Personalitate, Teleuniversitatea Timișoara: click aici
Cronica ședinței Cenaclului „Pavel Dan” din 5 noiembrie 2026
Între ,,burta cașalotului” și ritmurile de rap
Seara de 5 noiembrie a adus la Cenaclul „Pavel Dan” două voci poetice, două abordări diferite și suficient material de discuție cât să nu ne plictisim nici măcar între două metafore.
Vali Botezatu a propus un grupaj de poeme dure, apăsătoare, cu o greutate care se măsoară în stările pe care le lasă în urmă. Marius Dimcea a surprins sugestiv atmosfera acestora, comparând experiența lecturii cu aceea a lui Iona aflat în burta cașalotului, dar având, paradoxal, și perspectiva mării care îl înconjoară. O imagine numai bună de rumegat, preferabil în afara cașalotului.
Discuțiile au vizat titlurile poemelor, semnificațiile unor versuri și direcțiile în care ar putea evolua scrisul poetei. Reacțiile au fost pozitive, iar Eugen Bunaru a venit cu un îndemn cât se poate de concret: Vali ar trebui să se gândească serios la debutul editorial. Și asta cât mai curând.
Marius Dimcea a schimbat apoi registrul, aducând în cenaclu un experiment literar pe ritmuri de rap. Poezia a primit beat, iar cenaclul, pentru câteva minute, a cochetat cu atmosfera unui concert. Momentul a fost întâmpinat cu aplauze și încurajări, dar nici entuziasmul nu a scutit versurile de analiză. S-a discutat despre ritm, rimă și posibilitatea regândirii unor formulări, astfel încât textele să funcționeze mai bine în această formă de expresie. Feedbackul a fost promițător, semn că experimentul merită continuat.
Seara s-a bucurat și de prezența autorului Gabriel Moldovan, însoțit de partenera sa, Alina Pădurariu.
Au contribuit, de asemenea, – era şi firesc! – cei prezenți, ,,ai casei”: Izabela Radosevici, Ramona Labici, Lorena-Gabriela Vasile, Shane Ashen, Anca Mănescu, Octavian Hrițcu, Eugen Bunaru.
Una peste alta, a fost o întâlnire reușită, în care poezia a trecut de la ,,adâncurile existențiale” la ritmurile urbane fără să-și piardă ,,rostul”. Am avut introspecție, experiment, observații critice și aplauze. Cașalotul a rămas în larg, beatul s-a oprit și, din fericire, Poezia merge mai departe.
A consemnat M. Dimcea
Toamnă bacoviană, pe drum, la plecare…
Vali Botezatu
ANATOMIA UNEI BALENE UCISE
frică domestică în intimitatea garsonierelor 15-30
cele mai bune imagini au deja praf pe ele
există două motive pentru care
ne scufundăm
țărmul gurii cu valuri instabile
oceanul aromat
la flota fantomă
pescari metalici racolați în secte
realitatea din telejurnal
coafează ideile pe verticală
copiii se nasc obosiți
există două motive pentru care
ne ridicăm
pereții de stică moale
miezul nopții de pe fundul apei
The age of stupid
cartilajele se topesc pe asfaltul proaspăt bătut
între farmacia non-stop și casa de pariuri
n-am energie pentru o autodistrugere completă
neisprăviții au parcat
la palatul copiilor, lângă casa funerară
iepuri deșelați de ghiozdane pline cu modafinil
noaptea asta înălbită
face cât o mie de fuck boys
cu studii universitare
Dă-te
există sentimentul zilei de vineri
când putregaiul arată absolut normal
prin geamul rabatat intră febra
defilează pe draperii
ultima zi
ultimul poem
gândul la Dumnezeu e o muncă
Chinaski la birou cu o sticlă de vin
ești chiar tu, Chinaski?
mdea.
e 1 ianuarie
oamenii nu se gândesc
la copiii înecați
emo
limbile dure tropăie dimineața
plouă electric pe treptele școlii
câinele ud pironit pe clădirea deformată
pozele cu sony ericson captează mirosul de tutun
din uniforme
mânecile paralitice
pronația tălpilor și mp3-ul
nu e cazul încă de bully-ing
figuri parentale îmbibate în clor
absența lor face zgomot
la gurile de canal din Italia Spania Germania
întunericul nu-i înspăimîntă
doar igrasia
amețeala piesei lego din mijlocul sufrageriei
o peliculă între sine și simțuri
desparte mâinile-pleoape de centrul galaxiei
ochii lungiți după lichior postesc
ceața e numai bună de adunat în linguri
după-amiaza ne îmbrățișam
prin aerul cusut
cum n-am făcut-o niciodată în liceu
fiecare vară printre datorii
și bilete cfr
fără bani de veterinar
Skippy moare cu dinții încleștați în haina cu puf
din copilărie
sângerăm toți o lună întreagă
se făcea că m-am întors după tine în garsoniera
din Lipovei, mătasea broaștei ne acoperea trupurile acrite
fereastra ne scuipă-n exterior
uite, n-ai fost de mult
te miști prea încet când vine vorba să salvezi ce iubești
ZIUA ÎN CARE AM DEVENIT BĂTRÂNI
lui Dargo
un bărbat și o femeie se privesc
ochii nu judecă
n-am deschis niciodată scrisoarea tatei
îmi era frică de șerpii care inghițeau pe nerăsuflate
bălăriile din spatele casei
puii de pisică dormeau inghesuiți unul în altul
până când li s-au umflat burțile
a început să ningă
Lucas a bătut la ușă, l-am lăsat să intre
la marginea mesei a scos din buzunar o fotografie
doi bărbați se privesc
ochii judecă
iubiții să se iubească în pădurile lor
CUM SĂ-ȚI CREȘTI PĂRINȚII
la început e greu
oamenii nu mor brusc
se evaporă zi de zi
de la extremități către ulcere
ultimele care dispar sunt chipul
și mirosul de cremă pentru articulații
ore elastice printre obiecte
contaminate emoțional
fața luminată de monitor
femeia din acvariu fumează
anotimpurile nu se disting în conturul inert
al bucătăriei
[mama e un manechin glazurat]
ROADKILL 2
tu mereu mă cerți când bat pasul pe loc
și praful se înalță peste Sf. Petru
agățat în perete
trăim în cubul de cărbune încins
care mă transformă în fiecare secundă
din șobolan mort în piatră, din piatră
în tata, din tata în nor, din furtună în mama
și tot ce-ți poți imagina
până când voi deveni un măr zemos
nu mai e așa mult din viață
în curând voi putea zbura sus de tot
în curtea șamanului mov
totul e o fotografie și orice clipă e chiar acum
să știi că-n a treia zi de funeralii
e caniculă
mortul iese pe poartă de parcă ar păși singur
fără să privească înapoi
dar tu mereu mă cerți când bat pasul pe loc
și praful se înalță în urma ta
Bob
pisica muzicantului,
a cărei viață a inspirat
o carte,
un film,
și multe documentare,
a murit călcată de mașină
în 2022.
Marius Dimcea
CANTEME
Serotonină
Dac-aș fi cu tine aș ști cum să scriu poeme,
Și-aș rămâne fără aer cântându-ți lecturi boeme.
Te-aș momi cu versuri dulci, să mai stai la mine-o vreme,
Dar tu-mi spui că e devreme și că visez baliverne.
Îmi spui că halucinez, și ți se pare că-s fumat,
Parc-am luat ceva la bord, că ți se pare că sunt spart.
Sună alarma, deschid ochii și fixez cu ei tavanu’…
Iau telefonu’ în mână și vreau să îi sparg cadranu’…
E doar un vis și tot îmi spun de la un timp încoace,
E ireal sunt în sevraj coșmarul nu-mi dă pace,
Dar nu contează. Xanax-ul mă-ntoarce înapoi
O fi coșmar, e sufocant dar suntem amândoi,
Și mă alin cu gândul că acolo-i despre noi!
Vorbe
Am încercat să te pictez, să-ți desenez portretul
Dar am ajuns să-ți dau contur din pix, e mort poetul.
O lume-ntreagă într-un punct aievea-ntr-o pictură.
Și pictorul e mort, un gând fară structură.
Ca o caricatură făcută fară stil.
Însuflețită doar de-un suflet de copil
Copii după tranșee luptă cu babe cloanțe
Soldați ce folosesc orez în loc de gloanțe
Ca într-un vis prea lung pentru o scurtă noapte
Un porumbel învăluit în pene ca de șoapte
Și-ai vrea să fugi-napoi, ai vrea să-ndrepti greșeala
Dar ochii nu mai văd și ți s-a rupt pedala.
Paradox
Paradoxal am încercat să-ți spun, iubirea e en gros
Paradoxal știai că mint, iubirea-i la mișto
Paradoxal vorbesc acum și-mi spui că iarăși mint
Dar jur că-ți spun paradoxal că nu mai știu ce simt.
Acum m-ascund paradoxal, lipsit de aventură.
Paradoxal aș vrea, îți jur, să te privesc cu ură
Aș vrea paradoxal să cred că-mi studiezi suflarea
Dar nu-i nimic, paradoxal, ca să-mi adoarmă starea
Și ne-am tot întâlnit de-atunci paradoxal în joc
Paradoxal în ochii tăi sunt doar cărbune-n foc
Dac-ai veni să-mi spui acum că unde-i lapte-i miere
Paradoxal aș vomita, și aș clăti cu bere
Paradoxal de-acum îmi pare că sunt în amorțire
Văd 4 discuri de vinil paradoxal în amintire
Paradoxal probabil sunt doar roți de la mașină
De-acum mă simt paradoxal și nears în lumină.
Legendă
Se spune că Africa-i cel mai frumos loc de pe pământ
C-aici era grădina – fără Timp și fară vânt,
Că puteai s-auzi infinitul, cosmic într-un cânt
Unde iubirea nu se măsura – în aur sau argint,
Aici cunoaștere-absolută, creștea direct din pom
Aici vara și iarna – erau doar un sezon
Aici propria gândire era doar un simptom
Și tot pe-atunci s-a îmbolnăvit – de speranță primul om.
Acum nu stiu ce-i fericirea – și o filtrez prin prisma minții
Mă îndoiesc de toate – oare așa-au simțit și sfinții?
Am stăpânit pământul, tragem de el cu dinții,
Aș vrea să mă îndrăgostesc, dar nu-mi găsesc argintii…
Nemort
Când m-am desprins de trup / Lumea păru brusc surdă
Și în urlet de lup / Am strigat înapoi
Dar mama întunecată / S-a pus să mă cuprindă
Și am văzut cum neamuri / m-au condus în convoi
Când m-au băgat în groapă / Eu mă-nălțam din ea
Pe pajiștea cu zei / Și îngeri din noroi
Dar nu am fost primit / Cu brațele deschise
Și îndărăt m-au tras / Că să mă fac strigoi
Și-am revenit buimac / În lumea cea nemoartă
Pe câmpul plin de cruci / Și liniște mormânt
Să fiu sortit să bântui / Pe ulițe uitate
Să hoinăresc pân’ Zorii / M-or trage în pământ
Ai mei când și-au dat seama / C-al lor e din morți scos
Și treabă diavolească / E pe sub a lui piele
S-au adunat în taină / Cu un țăruș de-alun
Și albul armăsar / L-au prins strâns de curele
Au așteptat să cânte / În zori de zi cocoșii
Și trupul meu etern / Să se retragă-n humă
C-au năpustit smintiți / Să mă dezgroape iute
Și să mă prindă-n somn / Ca pe-un bolnav de ciumă
Băgat-au păru-adânc / În inima-mi cu viermi
Neobosită, frântă / De venele ei reci
Strigata-mi disperat / De după ochi satanici
Tânjind cu lacrimi negre / Tot somnul cel de veci.
Toarcem
Chiar de-ai închide ochii, pe dos pleoapa să-ntorci,
Să te întorci spre tine, să lupți din plin cu sorți
Chiar dacă-ai face asta și ai purcede-n vid
Tot prins în pânză ești, ca Ana prinsă-n zid,
Degeaba zvârcolești pe sub piele și vise
Ești doar un corb căzut, cu aripile strânse,
În van ești mut cu neantul lumea să nu se prindă
Când noaptea ești cu tine și-ți vorbești din oglindă.
Și chiar dacă-am putea vorbi cu-ntreg pământul
Poți infini o vorbă, tot lași în urmă gândul
Sinapsele se n-oadă, se strâng parc-a durere
Hai mergi, adoarme-ți gândul, îneacă-l cu o bere.
La urma de pe urmă nimic nu e schimbat,
Fie că e oraș sau fie că e sat,
Toți ne închidem ochii și pleoapele ne-ntoarcem
Să rupem câte-un fir din pânza ce o toarcem.
Orizonturi
Dacă stau fără gânduri / îmi plânge ochiul drept
Ochiul stâng se zbate / nevrotic să-i țină piept,
E firav, când lumina / părăsește carapacea
Sânge înghețat în timp / care murdărește pacea.
Stă să cadă-acum / arborele ce-i susține
Ochiul drept e în delir / se îneacă în suspine,
Nu contează, se închide / poate zgomotu’-o să tacă
E doar un simptom / în tacere o să treacă.
Și se minte încontinuu / îi curg lacrimi de acid,
Și crede că ochiul stâng / a comis un suicid
S-au uscat, lacrimile / dinspre lume către iris
Rugi reziduale / către ochiul lui Osiris
Legământ
Mi-am întins brațele, am vrut să cuprind timpu’
Am lovit Axis Mundi fără să vreau și l-am pus în vinclu
Și-acum Soarele și Luna pare că-s mai aproape,
Și pare că cerul și ce e sub s-a prea îndepărtat de ape
Doamne, să-mi dai pentru ziua de ieri un bun sfetnic
Pentru că Doamne, uite, eu zic că mâine nu mai sunt vrednic
Să scap din forma asta geometrică numită corp,
Că se tot vindecă dureros, precum Hades mâncat de corb
Nu te mai uita la platforma asta de pământ ca prin telescop,
Mai bine vezi ansamblul deșirat de noi și mai dă un potop.
Mai trimite odată porumbelul, sub chip de fantasmă
Sau mai împarte din când în când în jumate câte-o catapeteasmă
Și chiar ne poți lăsa din când în când ca un varan fără soare
Vreun atom fără neutron, rătăcit, sau ca o albină fără floare,
Trimite curcubee mărețe ca model pentru un nou armistițiu
Iar pe mine, Doamne, adoarme-mă, până la al șapte-lea solstițiu
Idealuri
Mi-am înfipt pipa păcii în sinapsele somnului
Am alungat balaurii pandorei, nu sunt decât fiul omului
Lui nu-i păsa de nepăsare când i s-a rupt vârful cornului
Nouă ne mai pasă de cât de înalt e vârful domului
Și-am tras adânc aer în piept, când am călcat în văzduh
Erau adormite gândurile când m-am înălțat ca un duh
Credeam că al nostru e regatul, pecetluit prin buh
Uitat ca o ciupercă a genezei, prin cine știe ce pentateuh
Să-ți scuipi în sân copile, când întunericul geme
Ferice de cei ce în bezna minții își nasc idealuri eterne
Și nu scrie în locul poeților morți și putreziți de vreme
Trezește-ți gândurile, respiră, și fereacă-le-n poeme
