ReMiNdEr: Joi, 26 februarie – Izabela Radosevici, ,,debut” în proză cu Jurnal venețian (fragmente) și Carina Braina (doctorand medicină), debut la ,,Pavel Dan” cu poezie. Și, o nouă cronică despre volumul de debut poetic al Izabelei Radosevici, aici! A fost de bine, citiți și veți …vedea!
Montaj (text, foto): E.B.
Izabela Radosevici
Jurnal de călătorie, Veneția, februarie 2026
Întotdeauna găsești o cale să te întorci în locurile care te-au fermecat. Chiar și cu febră de 38,7°C, amorțită de medicamente și abia trează în preambulul călătoriilor. Plecare la 07.00 dimineața cu autobuzul pe ruta Timișoara – Aeroportul Franz Liszt din Budapesta (trezire la 5.20 leoarcă de transpirație, două pastile înghițite pe grabă și un duș făcut cu mare efort). Am dormit aproape tot drumul. 10.00, ora locală, la aeroport. Câteva ore de omorât înainte de zbor, la ora 14.15. Încerc o țigară. Mă doare ușor gâtul. O îmbunătățire drăguță. Scot la înaintare doctrina rusească. A trăi înseamnă a suferi, a iubi înseamnă a suferi, a fi fericit înseamnă a suferi. Ești cu mine, Dostoievski, în timp ce sufăr prin bucuria primei țigări a zilei. (E clar că sunt bolnavă, pentru că, de obicei, aș fi fumat vreo cinci în intervalul ăsta — un acrobat, fumând în pauzele planurilor grăbite.)
La 40 de minute distanță, sâcâită constant de mesajele gazdei de pe Airbnb, în timp ce încerc să mă bucur de peisaje.(…) Până îmi recuperez bagajul, îmi scrie că mă așteaptă pe Ponte degli Scalzi.
Unde ești? Vii? Lucia (ca sfânta), mă așteaptă pe podul Scalzi. Podul călugărilor desculți. Atât de romantic! Cinci minute, Lucia. E greu să car nenorocitul ăsta de troller peste toate podurile astea mici, știi? Sunt superbe, dar eu nu trag la piept pe la sală, Lucia.
*
Casă venețiană autentică, spune ea cu mândrie. Da, podelele de marmură sunt frumoase, dar eu rămân blocată la cantitatea de artă, bibelouri, fotografii și păpuși — demne de un scurtmetraj horror — îngrămădite peste tot, în fiecare colț posibil, nici o bucată de perete iertată. Nimic nu e lăsat gol în viața Luciei, pare-se. Multe dintre tablouri, îmi dau seama, o înfățișează pe ea. De neconfundat. Același stil. S-ar putea să fie pictoriță. Una destul de obsedată de sine, poate.
În cele din urmă, pleacă. Cu binecuvântarea ei, fumez în salon, cu ușile balconului larg deschise, studiind fotografiile împrăștiate pe măsuța ei de toaletă. În unele e cu un bărbat. Vizibil mai în vârstă decât ea, chiar și în pozele estompate în care pare tânăr. Un iubit, din pozițiile intime, îmbrățișările de o naturalețe sinceră, zâmbetele largi și pline de viață. Mă întreb unde e. Ce s-a ales de el. Mort, am senzația, dintr-un motiv sau altul. În fotografiile mai recente arată bătrân, cărunt, bolnăvicios. Mă opresc mult timp, umplând liniștea cu întrebări și răspunsuri imaginate. Mă întreb cum îl chema. Iubitul fără nume al Luciei, care stă tolănită, într-o fotografie veche, peste niște scări mari de marmură, într-un decor alpin, cu capul sprijinit pe stomacul lui. Cuprinsă între picioarele lui.
Înapoi pe străzile Veneției, după patru ani. Cu greu îmi pot stăpâni bucuria, în ciuda epuizării. Fix în mijlocul Carnavalului. Atâția oameni, și totuși nu atât de mulți pe cât mă temeam că vor fi.. Străzile sunt pline de bucățele colorate de confetti la fiecare pas, ca niște petale mici din „Trandafirii lui Heliogabal”. Copiii aruncă pumni de confetti unii în alții, chicotind de bucurie. Părinții abia îi țin în frâu. Magazinele vând pungi mari de confetti la fiecare colț. Și măști. Unele ieftine, din plastic, produse în masă, altele din papier-mâché. Chelnerii de la restaurantele stradale, cu fețe de masă în carouri, strigă cu zâmbete fermecătoare, în italiană și engleză — „Flămândă? Băuturi? Bella, bella, mâncare bună aici.” Zâmbesc, dar caut restaurantele unde chelnerii nu fug după pietoni. Mi-am spus înainte să plec — Veneția mă va vindeca. Și, încet, începe să o facă. Simt chiar că îmi revine pofta de mâncare după două zile în care abia am mâncat.
*
O iau pe un drum greșit fără să mă deranjeze — filosofia zilei e „Ajungem noi undeva până la urmă, ce contează unde”, și, din greșeală, găsesc un loc minunat cu vedere spre Podul Rialto.
Mă rătăcesc puțin. Fără stres. În cele din urmă, realizez cu surprindere că sunt chiar lângă Piața San Marco, când zăresc unul dintre turnurile Bazilicii. Și acolo încep să apară costumele. În toată măreția, misterul, grația sau jucăușenia lor, rămân cu gura căscată și duc aparatul la ochi iar și iar. Azi, oriunde ți-ai întoarce privirea, găsești inevitabil o prezență răpitoare. Culori vii, festive. Văluri și glugi misterioase. Costume incredibil de detaliate, precum cel al doamnei ale cărei fuste imitau perfect o cutie de teatru de păpuși pentru copii, cu perdele roșii și marionete funcționale, alături de companionul ei, care purta un toiag mai înalt decât el, în vârful căruia era un felinar de sticlă ca cele vechi, o balerină prinsă înauntru, într-o poziție demnă de Lacul Lebedelor.
*
Găsesc mai întâi, nu departe de Scalzi, biserica San Geremia, care adăpostește moaștele Sfintei Lucia. E greu să nu intri într-un loc care păstrează rămășițele unei asemenea existențe — sfintele mi s-au părut mereu mai misterioase și mai stranii decât echivalenții lor masculini. Despre Lucia îmi aminteam doar mitul „mundan”: că și-ar fi scos ochii după ce un pretendent i-a lăudat, iar dânsă i-ar fi oferit drept cadou. Mi s-a părut mereu un gest neașteptat de ironic și amuzant pentru cineva sanctificat. Dar celelalte versiuni ale poveștii sunt, desigur, mult mai grave. Povești de devoțiune: Lucia care își împarte averea, refuză căsătoria, boii care nu reușesc s-o târască spre pedeapsă, lemnele care nu ard sub ea, profețește căderea împăraților romani, iar Dioclețian, înfuriat, poruncește să i se scoată ochii; și trupul care, în mod miraculos, își recapătă vederea după ce este depus într-un mausoleu. Mă întâmpină celebra imagine cu Sfânta Lucia ținând o tipsie cu propriii ochi, uriașă, pe fațada bisericii, deasupra ușilor ei impunătoare. Înăuntru e liniște. E frumos. Ceea ce ar trebui să fie centrul atenției — racla de sticlă cu moaștele — nu mă impresionează atât cât mă impresionează cei trei oameni îngenuncheați în fața ei, aplecați în rugăciune. Doi bărbați și o femeie. Femeia arată ca o călătoare, cu un rucsac mare pus lângă ea, iar capul îi e aplecat în tăcere, aproape până la podea. Pentru ce se roagă atât de arzător? Îmi amintesc fugitiv, vag, că Lucia ar apărea în „Purgatoriul” lui Dante — o lumină călăuzitoare, cred, care îl ajută să treacă din întuneric spre lumină. Poate pentru asta se roagă. Până la urmă, la asta se reduce orice rugăciune, nu? Mântuire. De la patroana orbilor — sau, mai incluziv, a celor afectați de boli ale văzului/ochilor (și a fecioarelor, desigur). Poetic.
*
Devîn exact turistul român pe care îl judecam ieri din priviri. Îi dau lui Marius un video call de pe un pod de piatră, ca să-i arăt în jur: o biserică, o piațetă, case, o curte privată frumoasă, canale. Îi spun ce grozav e să nu respir gaze de eșapament. Că nu, canalele nu miros urât — în mare parte n-au miros, sau doar un miros plăcut a mare. E surprins că nu există drumuri pe care să circule mașini. Zice că nici măcar nu-s canalele mai late decât Bega și râdem. Nu e chiar atât de îngust ca în alte locuri pe care le-am văzut, dar e un spațiu respirabil. Face o glumă despre faptul că un proprietar a fost cam neglijent cu fațada casei și eu îmi dau ochii peste cap, înduioșată de critica lui în trecere. Am scris despre el într-un poem, într-un vers în care spuneam că are aristocrația unei bătrâne ce insultă pe sub mână. Îmi mențin părerea. Detașat și amuzant de critic, de parcă nu am veni amândoi din locuri unde toaleta era afară, păzită de cocoși agresivi. Nu spun asta, pentru că îi pot deja ghici replica: „bă, eu mi-am făcut fațada la casă, da?” — și râsul lui care, în mintea mea, a devenit sinonim cu el, ca un ceainic care fluieră.
*
Basilica Santa Maria Gloriosa dei Frari mă lasă cu adevărat fără cuvinte, chiar dacă înăuntru sunt schele înalte, unde oameni lucrează de zor la restaurarea unor picturi sau elemente arhitecturale. Sunetul ritmic al unui mecanism vechi de ceas, din acela folosit la turnuri, uriaș și prăfuit, însoțește foșnetul pașilor, șoaptele și gesturile celor care privesc și arată spre nenumăratele locuri care stârnesc admirație. Un anume sentiment de mister și greutate mi se așază în piept, pe măsură ce sunetele se topesc și se contopesc unele cu altele. Oameni care umblă prin jur, admirând frumusețea, în timp ce mecanismul unui ceas, dezbrăcat de tot ce-l face ceas și totuși funcțional, ticăie timpul mai departe. E un poem acolo. Unul dintre acelea pe care probabil nu voi reuși niciodată să le articulez.
Printre toate: acea frumusețe, și artă, și vitralii, care îți taie respirația și arhitectură impunătoare care te face să te simți delicios de mic(ă), găsesc ceva… aproape obișnuit în natura lui. Nu are factorul „wow” al picturilor grandioase sau al sculpturilor care veghează de sus asupra vizitatorilor. Trebuie să înțelegi, e ceva atât de ușor de trecut cu vederea încât nici măcar nu apare în pliantul care detaliază operele din Bazilică. Sfânta Maria, în forma ei recognoscibilă, în culorile ei obișnuite, într-o statuie simplă, pictată și încununată cu câteva luminițe, părând pe deplin din timpul nostru. Dar la picioarele ei — și asta e ceea ce îmi taie respirația — stau fotografii peste fotografii. Oameni. Bătrâni, tineri, singuri, alături de familie, râzând, zâmbind, surprinși spontan, caraghioși sau impunători; unele recente, altele purtând urmele degetelor care le-au mângâiat marginile, unele îngălbenite, altele alb-negru. O arhitectură de imagini sprijinite unele de altele, ridicându-se până la gleznele Sfintei Maria. De o parte și de alta, două tăvi mici, rotunde, cu câteva lumânări aprinse.
Nu am mai aprins o lumânare de poate jumătate de an. Mă întreb, în timp ce fac asta, dacă morții se supără când aprinzi doar una pentru mai multe persoane. Dar îmi place să-mi imaginez că îi obligă să stea împreună, într-un fel de cameră, veghiind lumânarea lor comună. Știu că au multe de povestit. Nu spun rugăciuni — nu mai găsesc cuvintele pentru ele de ceva timp — dar las în urmă un gând bun și apoi mă lupt să nu plâng afară, lângă Bazilică, fumând o țigară lângă un coș de gunoi. M-a atacat neașteptat ,,umanul”, în mijlocul unei biserici, unde arta se îngrămădea pe metru pătrat.
Carina Braina
Fug
Și vreau să-mi dau delete.
Ar trebui să apăs enter!
Am acest drept de confirmare a propriei identități.
Mă ascund de mine, de lume, de Soare.
Parcă doar întunericul mă acceptă,
Iar marea mă așteaptă
Pentru a-i spune tot ce mă frământă
Și pentru ca valurile
Să mă elibereze.
***
Trandafirii vecinei mă bagă în depresie.
Ce caută acea culoare pe ei?
Galben. Culoarea ta. Doar pe tine ar trebui să stea.
Îți scoate ochii ciocolatii în evidență,
Căci sclipirea e dată de entuziasmul pe care îl porți
pentru viață.
Așa eram noi. Mai ești? Eu încă sunt.
Acea înflăcărare-n sufletu-mi adormit pe o pernă moale,
Nu va dispărea. Nu a dispărut, precum ai făcut-o tu,
din viața mea.
Mă bucur ca un copil de orice îmi aduce fericire,
liniște, ăsta cred că e un dar.
Trag din țigara care e aproape consumată de dorul
pe care ți-l port.
Aș vrea să fiu în port, să plec departe.
Delirez conștient, amăgesc subconștientul.
Ce caută acea culoare pe trandafiri? E culoarea ta…
Mă dor ochii de la ea,
Iar nervul frenic s-a blocat.
Stau întinsă și mi s-a scurtat respirația.
Mi-am amintit iar…
***
Îți pronunț numele în oglindă.
Prima dată doare,
A doua dată mă gândesc mai bine și parcă
La a treia încercare nu mai simt nimic.
Oglinda se sparge. Nu mă feresc.
S-a făcut țăndări și fața mea, nu doar ea.
Parcă acum mă recunosc,
Mă simt.
Îmi pipăi ochiul care începe să vadă în sfârșit
Realitatea.
Am fost blocată atâta timp în bula asta de fantezii
copilărești
Încât am uitat că sunt matură. Ar trebui să mă
comport ca atare.
Sângele curge în valuri peste obrajii zgâriați
De iluziile unui viitor nepromițător.
Și totuși, fără tine cum aș mai scrie?
Iau un ciob cât palma mea dreaptă și îl înfig în
degetele de la mâna stângă.
Nimic. Înseamnă ceva?
Mi le tai, dar cresc la loc.
„Probabil destinul”, șoptesc, iar ecoul mă derutează.
În a doua secundă simt cum mă salută chiuveta de
noapte bună,
Iar eu îi mulțumesc înainte ca viața să mi se scurgă,
Jelind la ce nu a fost, dar poate va fi
Într-o viitoare viață.
